Doctoral thesis in Histoire
Under the supervision of Jean-André Cancellieri.
defended on 2011
in Corte .
The image of medieval moor in the Corsican history
Le Maure médiéval imprègne l’identité collective du peuple corse, sa symbolique est si forte qu’elle se retrouve sur l’emblème suprême du drapeau. Pourtant aussi omniprésente que soit cette image, sa perception demeure confuse pour le peuple qu’elle est censée incarner. L’histoire de ce symbole se confond avec la christianisation par étapes de l’île et la fracture en deux de la Méditerranée : Nord chrétien et Sud musulman. De cette situation naîtra un légendaire et une symbolique qui structureront imparfaitement une conscience collective car ils seront la manifestation d’une part d’identité non assumée. A partir du XVIe siècle l’image du Maure fluctue au gré des évolutions géopolitiques de la Méditerranée caractérisées successivement par la présence turco-barbaresque puis la colonisation européenne en Afrique du Nord au XIXe siècle, enfin la décolonisation du XXe siècle. Ces phases successives altèrent la double image originelle du Maure, en effet cette dernière résulte de deux processus : l’un ethnoculturel et l’autre géopolitique. Dans l’imaginaire, le Maure de l’au delà des mers se confond avec le Maure intérieur.
The Medieval Moor has permeated into the identity of the Corsican People; its symbolism is so strong that the supreme emblem is imprinted on the flag. Yet, no matter how omnipotent this image can be, its perception remains confused for these people that it is supposed to incarnate. Its history is mixed with the progressive Christianity on the island and the fracture in two parts of the Mediterranean: the North, Christian and the South, Muslim. It gives life to a myth and a symbol which will, imperfectly, structure a collective conscience because they are the manifestation of a non assumed part of identity. Starting in the 16th century this image fluctuate with the geopolitical evolutions of the Mediterranean with the flux and the reflux of the pressure from Turkey and Barbary Coast, the colonization of Northern Africa in the 19th century and then the decolonization in the second half of the 20th century. These successive stages alter, even eclipse the image of the Moor; as a matter of fact, this image results from two processes geopolitical and ethno-cultural. In the imaginary, the Moor from beyond the seas will merge in with the Moor from the inland:
U Moru mediuevali hè in la menti di u populu corsu, a so simbolica hè trimenda fin’à ritruvassi stampata annant’à a bandera stessa. Purtroppu, cusi prisenti fussi issa magina, a so capiscitura rimani scura pà un di cunfusa à u populu stessu ch’idda devi raprisintà. A storia di issu simbulu si cunfundi cù a cristianisazioni prugrissiva di l’isula è a taddatura in dui di u Miditarraniu trà nordu cristianu è mezziornu musulmanu. Annant’à ssu limitu, tali l’atri spondi di u Miditarraniu, a Corsica finisci pà raghjunghja l’Uccidenti à a mità di u mediu evu. D’issi scunvulssi nasciarani un legendariu è una simbolica ch’ani da strutturà, in parti, una cuscienza cullitiva parchi funi a manifestazioni d’una identità piatta è ancu vargugnosa. A parta da u XVIu seculu, l’evoluzioni di a taddatura Islamu/ Cristianità mudifichighja abbastanza issa magina : quissa si movi cù i succissivi evoluzioni geopulitichi di u Miditarraniu : l’arrivu di u priculu turcu è barbaricinu, po a culunizazioni auropeana di l’Africa di u nordu à u dicianovesimu seculu, infini a sculunizazioni di a siconda parti di u vintesimu seculu. Issi cambiamenti sfassani a poc’à pocu una dupia magina di u Moru chì risultatuva di muvimenti etnoculturali è geopulitichi. A prima magina era a cunsinquenza d’una cristianizazioni à piani di u populu corsu, un andatura chi va da u sestu à u dodicesimu seculu è chi si prusegui fin’à riforma tridentina di u sedicesimu seculu. Quissa penetrazioni cristiana impetta in una suciità tribali custituita da un paganisimu di cumpurtamentu favurizzatu da a situazioni geupulitica di a Corsica, pà u piu à tempu à u duminiu sarracinu di u Miditarraniu à i novesimi decesimi seculi. U Moru pidda andu l’aspettu di una simbolica interna pà mituà u paianacciu, a so forza in lu ligendariu hè u spechju di a so rialità suciulogica. A siconda si fecci cù a taddatura di u Miditaraniu in dui da l’ottesimu à u dicianovesimu seculu trà Uccidenti cristianu è Meziornu musulmanu. L’evoluzioni di i rilazioni trà i dui spondi di u Miditarraniu, ch’iddi sighini fatti di scambii, guerri o di rapporti di forza, disegnani una magina d’un numicu vinutu da a Barbaria al dila u mari. In a cuscenza è l’imaginariu cullitivu corsu u Moru d’al dilà u mari si cunfundi cù u Moru di l’internu : i Sarracini di u mari raghjughjini i Sarracini di a sarra.